Strălucita dramaturgă, Adrienne Kennedy,
a scris o carte numită
"Oameni care au inspirat piesele mele de teatru".
Şi dacă eu aş scrie o carte,
numele ei ar fi,
"Artişti care au inspirat expoziţiile mele"
pentru că metoda mea
de a înţelege arta şi a înţelege cultura
s-a format urmărind artiştii,
studiind ce vor să spună artiştii
şi ce fac şi cine sunt ei.
Jay Jay de la "Good Times"
(Aplauze)
important pentru mulţi oameni, desigur,
datorită proiectului "dyn-o-mite,"
dar poate mai important
ca primul artist de culoare
la TV la o oră de vârf.
Jean-Michel Basquiat,
important pentru mine deoarece
e primul artist de culoare
care mi-a arătat în timp real posibilitatea
a ceea ce doream să fac.
În linii mari proiectul meu e despre artă
în special, despre artiştii de culoare,
şi, foarte general,
despre modul cum arta
schimbă felul cum gândim
despre cultură şi despre noi înşine.
Pe mine mă interesează artiştii
care înţeleg şi rescriu istoria,
care se raportează la ei înşişi
ca parte integrantă
a vastei lumi a artei,
dar care au creat spaţii noi
pentru a fi văzute şi înţelese.
Vă prezint aici doi artişti, Glenn Ligon and Carol Walker,
doi dintre cei care formulează cu adevărat pentru mine
întrebările esenţiale pe care am dorit să le propun
lumii ca şi curator.
M-a interesat ideea
cauzelor şi metodelor
prin care aş putea crea o nouă istorie,
o nouă naraţiune în istoria artei
şi o nouă naraţiune în lume.
Şi pentru a realiza acest lucru, am ştiut
că trebuie să văd cum lucrează artiştii,
să înţeleg studioul artistului
ca pe un laborator,
să îmi imaginez apoi,
reinventarea muzeului ca spaţiu seminal
şi formularea expoziţiei
ca o pagină goală prin excelenţă, punând întrebări,
oferind un spaţiu
pentru a privi şi a ne gândi la răspunsuri.
În 1994,
când lucram ca şi curator la Muzeul Whitney,
am organizat o expoziţie numită "Bărbatul Negru".
Aceasta s-a concentrat pe intersecţia
dintre gen şi rasă
în arta americană contemporană.
A intenţionat să exprime
modul în care arta
ar putea crea un spaţiu pentru dialog,
un dialog complicat,
un dialog cu multe, multe puncte de plecare
şi cum muzeul ar putea fi spaţiul
acestei confruntări de idei.
Expoziţia a inclus
peste 20 de artişti
de vârste şi rase diferite,
însă examinând cu toţii masculinitatea neagră
dintr-un punct de vedere specific.
Ce a fost remarcabil la această expoziţie
e felul cum
m-a motivat pentru rolul meu
în calitate de curator şi catalizator
al acestui dialog.
Unul dintre lucrurile care au devenit
foarte clare în timpul expoziţiei
e confruntarea mea cu ideea
puterii deosebite a imaginilor
şi modului în care oamenii le percep şi se percep pe ei înşişi.
Vă prezint două lucrări, cea din dreapta, de Leon Golub,
şi cea din stânga de Robert Colescott.
Şi în timpul expoziţiei,
care a fost provocatoare, controversată
şi, în cele din urmă, pentru mine,
decisivă,
în ceea ce priveşte percepţia mea asupra artei,
o femeie mi s-a adresat la galerie
pentru a-şi exprima îngrijorarea privind natura
forţei imaginilor
şi modului în care ne înţelegem.
Şi a indicat imaginea din stânga
spunându-mi cât de problematică e,
căci e legată, pentru ea, de ideea
reprezentării populaţiei de culoare.
Şi a indicat imaginea din dreapta
ca exemplu, pentru mine, a demnitaţii
care trebuie reprezentată
pentru a funcţiona împotriva imaginilor din mass-media.
Apoi ea a atribuit identităţi rasiale acestor lucrări,
spunându-mi, în esenţă, că lucrarea din dreapta
a fost cu siguranţă realizată de un artist de culoare,
şi cea din stânga de un artist alb,
când, de fapt,
lucrurile stăteau invers.
Bob Colescott, artist afro-ametican,
Leon Golub, artist alb.
Sensul acestei întâmplări a fost, pentru mine,
de a realiza, în acel spaţiu, în acel moment,
că eu, mai mult decât orice
doream să înţeleg
cum ar putea să funcţioneze imaginile, cum funcţionează imaginile,
şi cum artiştii creează
un spaţiu mai larg decât cel
pe care ni l-am putea imagina în viaţa de zi cu zi
să funcţioneze prin aceste imagini.
După o vreme am ajuns în Harlem,
căminul multor americani de culoare
şi centrul emoţional
al experienţei de culoare,
locul unde a existat cu adevărat Renaşterea din Harlem.
Harlem-ul de azi, explicând într-un fel
şi conceptualizându-se în această perioadă a secolului,
priveşte atât spre trecut, cât şi spre viitor.
Am susţinut dintotdeauna că Harlem-ul este o comunitate interesantă
deoarece, spre deosebire de multe alte locuri,
se raportează la sine în trecut, prezent
şi viitor în acelaşi timp.
Nimeni nu vorbeşte despre asta numai la prezent.
E întotdeauna ce a fost şi ce poate fi.
Şi reflectând la acest lucru,
se naşte al doilea proiect al meu, a doua întrebare pe care o pun.
Poate un muzeu
să fie un catalizator într-o comunitate?
Poate un muzeu să găzduiască artişti
şi să le permită să fie agenţii schimbării
în timp ce comunităţile se reconceptualizează?
Acesta e Harlem-ul, pe 20 ianuarie,
conceptualizându-se într-o manieră extraordinară.
Aşadar eu lucrez acum la Muzeul Studio din Harlem,
creez expoziţii acolo,
şi analizez ce înseamnă
a descoperi posibilităţile artei.
Şi ce înseamnă asta pentru unii dintre voi?
În unele cazuri, ştiu că mulţi dintre voi
sunteţi implicaţi în dialoguri multiculturale,
lucraţi cu idei privind creativitatea şi inovaţia.
Gândiţi-vă la rolul pe care artiştii îl pot juca în asta.
Acesta e metoda de incubare şi activism
către care lucrez în colaborarea mea cu tinerii artişti de culoare.
Gândiţi-vă la artişti nu ca şi creatori de conţinut,
deşi pot fi foarte buni la asta,
ci, din nou, ca adevăraţi catalizatori.
Muzeul Studio a fost înfiinţat la sfârşitul anilor '60.
Şi menţionez asta deoarece e important să localizăm
această practică în istorie,
să analizăm anul 1968,
ca reprezentând un incredibil moment istoric
şi să ne gândim la pasajul care s-a petrecut de atunci,
la posibilităţile pe care noi toţi
avem privilegiul să le avem la dispoziţie azi
şi să ne imaginăm acest muzeu
care s-a născut dintr-un moment de protest intens,
şi care a făcut referire
la examinarea istoriei şi moştenirii
unor importanţi artişti afro-americani
la istoria artei în această ţară
ca Jacob Lawrence, Norman Lewis,
Romare Beardon.
Şi apoi, desigur,
să revenim la prezent.
În 1975, Mohammed Ali
a ţinut o prelegere la Harvard.
După prelegere, un student s-a ridicat şi i-a zis,
"Spune-ne un poem."
Şi Mohammed Ali a zis, "Eu, Noi".
O declaraţie profundă despre individ şi comunitate
spaţiul în care acum,
în proiectul meu de descoperire, de analiză a artiştilor,
de a încerca să definim
ce ar putea fi
arta neagră ca mişcare culturală a secolului XXI.
Ce ar putea să însemne asta
pentru mişcări culturale de peste tot în acest moment,
"Eu, Noi" pare
incredibil de profetic
cu adevărat important.
În acest scop,
proiectul specific care a deschis această posibilitate pentru mine
e o serie de expoziţii
al căror nume începe cu F
"Freestyle", "Frecvenţă" şi "Flux",
care şi-au propus să descopere
şi să definească
tinerii artişti negri activi în acest moment
care, am convingerea profundă,
vor continua să lucreze în anii următori.
Această serie de expoziţii
a fost creată special
pentru a pune sub semnul întrebării
ce ar putea însemna
acum, în acest moment în istorie,
să vedem arta ca pe un catalizator,
ce înseamnă acum, în acest moment în istorie,
când definim şi redefinim cultura,
cultura de culoare, în special în cazul meu,
dar şi cultura în general.
Am numit acest grup de artişti
pornind de la o idee, pe care am folosit-o acolo
sub denumirea de post-negru.
Intenţia a fost să-i definesc
ca artişti care şi-au început activitatea acum,
privind retrospectiv în istorie, dar începând în acest moment istoric.
În această direcţie de descoperire
propun un nou set de întrebări.
Acest nou set de întrebări constă în:
Ce înseamnă, acum,
să fii afro-american în America?
Ce pot operele de artă să ne spună despre asta?
Unde poate exista un muzeu
ca loc pentru noi toţi
să purtăm această conversaţie?
Cu adevărat, ce e cel mai interesant
e să reflectăm la energia şi emoţia
pe care o provoacă tinerii artişti.
Creaţiile lor vorbesc, pentru mine,
nu întotdeauna doar
despre inovaţia artistică
imaginată de gândirea lor, creată de viziunile lor
şi eliberată în lume,
dar, poate, mai important,
prin emoţia comunităţii
de a constitui o voce la fel de importantă,
care ne va permite să ne înţelegem condiţia acum,
ca şi în viitor.
Nu încetează să mă surprindă
modul în care
conceptul de rasă
penetrează multe spaţii
în care nu ni-l imaginăm.
Sunt întotdeauna surprinsă
de felul în care artiştii sunt dispuşi
să facă asta în creaţiile lor.
De aceea analizez arta.
De aceea pun întrebări legate de artă.
De aceea organizez expoziţii.
Aşa cum am menţionat, această expoziţie,
40 de artişti tineri care au expus în decursul a 8 ani,
şi pentru mine e important să examinez implicaţiile.
Mă refer la a examina implicaţiile
a ce are de spus această generaţie nouă tuturor.
Mă refer la a analiza ce înseamnă pentru aceşti artişti
să fie peste tot în lume, căci lucrările lor călătoresc,
dar şi în comunităţile lor,
în calitate de oameni care văd şi gândesc
la problemele cu care ne confruntăm.
Mă refer şi la cum percepem
impulsul creator şi cum îl cultivăm.
Şi imaginaţi-vă, în special în America urbană,
impactul cultivării spiritului.
Şi la ce concluzie ne aduc toate acestea?
Pentru mine, se referă la reimaginarea
acestui discurs cultural într-un context internaţional.
Deci ultima formulă a acestui proiect
s-a numit "Flux",
după ideea de a crea
o reţea reală
de artişti din toată lumea,
privind de fapt nu neapărat
din Harlem în afară, ci în perspectivă.
Şi "Flux" a analizat artişti născuţi în Africa.
Şi în timp ce mulţi dintre noi se gândesc la acel continent
şi la ce înseamnă el
pentru noi toţi în secolul XXI,
am început această analiză
prin intermediul artiştilor şi creaţiilor
şi prin a-mi imagina ce ne pot spune ei despre viitor,
ce ne spun ei despre viitorul nostru
şi ce creează ei în spiritul
de a oferi publicului această însemnată posibilitate de a privi
acest continent plasându-se ca parte
a vastului nostru dialog.
Aşadar, ce descopăr eu
când mă uit la opere de artă?
La ce mă gândesc eu
când mă gândesc la artă?
Simt că privilegiul pe care l-am avut ca şi curator
nu constă numai în a descoperi lucrări noi,
a descoperi lucrări captivante
ci constă cu adevărat în
ce am descoperit despre mine însămi
şi ce pot eu oferi
în spaţiul unei expoziţii,
a vorbi despre frumuseţe, a vorbi despre putere,
a vorbi despre noi înşine
şi a vorbi unii cu alţii.
Şi asta mă face să mă trezesc în fiecare dimineaţă
şi să vreau să mă gândesc
la această generaţie de artişti de culoare şi la artişti din toată lumea.
Vă mulţumesc.